Azi cel mare și-a luat ce a avut nevoie: puțin, umil, s-a retras la somn.
E consecința unei legi știute, poate nedreaptă, ce poate fi îmbunătățită, dar așa e la noi în momentul interacțiunii. A făcut prostia, a ignorat-o, am înghițit-o, am spurcat-o, însă un pup sincer i-a dat încrederea că nu-i nimic pierdut (și lui și mie) și continuă, poate, un lung șir de interacțiuni cu un scop unic: Energie cu tot ce înseamnă ea.
Am și eu un scop, și el… să fim: liberi, mândri, drepți, chiar și pe dos, ce de nu?
E viața.
E acolo cum e ea să te bucuri de ea să poți recicla în continuare.
Namaste!
Cum ar fi să fii capabil să ștergi cu buretele tot ce ai acumulat până în acel moment când te hotărăști să faci asta?
Unde te afli?
Ce mai deții?
Cum te întorci la starea ta de echilibru?
Presupun că e ca și mersul pe bicicletă: necesită dorință, voință, muncă pentru a deprinde mișcările apoi încredere pentru echilibru, mecanisme de frânare pentru încredere și deprinderea de noi aptitudini de înțelegere și acceptare.
Dat fiind faptul că mersul pe bicicletă are alte reguli și alte viteze față de mersul pe jos, acesta oferă alte posibilități de vizualizare a mediului. Așa e și cu mașina, cu avionul, cu gândul.
Toate costă, consumă energie și au direcții și manifestări ale emoției diferite.
Din moment ce deprinzi un mijloc (-extra-) de transport, ești oricând capabil de a folosi un mijloc de transport de ordine mai joasă, însă trebuie eliminată frica și trebuie descoperit tot ce e frumos și util în ăsta nou.
Cu bicicleta nu poți vedea norii de sus, cu avionul nu poți simți aerul răcoros din pădure într-o zi toridă.
Cu mașina nu poți intra în orice fel de teren, deci o adaptare a nevoilor în funcție de mijlocul de transport e obligatorie pentru o călătorie.
Intervine scopul, pentru a nu orbecăi cu totul în neștire, însă pentru a călători cuantic, cu emoția și gândul, cu dorința și manifestarea ecuației (vizualizare, înțelegere), trebuie să te conectezi la tine.
Intervine frica chiar și aici: tu înăuntrul tău, nu te cunoști și ți-e frică de ce găsești sau poți găsi.
Inițial înveți să te iubești, să te accepți, să te vindeci, apoi te aduni și prinzi curaj să zbori în timp real cu viteza luminii universale unde îți propui și ești acceptat în condițiile care ți se oferă.
Cel slab primește, cel mic e atras, deci umilința (pioșenia, smerenia) e obligatorie.
Cum să fii altfel într-o lume plină de emoții ascunse?
Dacă vrei și tu să fii ascuns?
Sunt acele legi morale pe care trebuie să le respecți pentru a te bucura de liniște într-un ocean de zgomote și interacțiuni, că altfel te plimbi cu viteză și te bucuri doar de viteză.
Așa că stai și te adună și învață să respiri, să te conectezi cu tine și mediul înconjurător, simte și înțelege emoțiile și traducerea lor.
Cum să simți liniile de câmp?
Cum să le vezi curbura și cercul închis de ieșire/intrare?
Cum să vezi sufletul fiecărei entități?
Cum să te identifici ca făcând parte dintr-o structură unică, vie, fără timp și fără spațiu?
Cum să renunți la consumat fizicalitate?
Cum să te hrănești din câmpurile infinite ale Universului?
Cum să mulțumești Universul pentru a te putea hrăni?
Scopul este de a servi.
Mă dedic.
Întru Totul.
Încă nu știu cum.
Fără presiune nu se materializează mare lucru. După eliminarea presiunii se așează ce s-a materializat, capătă formă și se leagă totul de atrage mai mult.
Mă gândesc la copii și lipsa dorinței de a citi, de a învăța sau de a munci.
Trebuiesc supuși la presiuni psihice pentru a neutraliza voința adânc întipărită în creier de a nu face nimic? Cum o fi oare la “adulți”? ..ăia de măsoară calitatea vieții și cantitatea de experiență în anii cărați în spatele lor (sau a celor din jurul lor)…
Sufletul se deschide și sare în ajutor și asta se vede în momentul conștientizării.
