Despre chinuială

Simt nevoia să transcriu ce am debitat în trecut, mă adun, dar când citesc ce am scris mă mănâncă în cur să scriu în continuare. Cred că motorul din treaba asta sună a diabet: nu îmi place trecutul și dau cu chinuiala să fac ceva nou.
Apropo de chinuială: în afara casei pot liniștit să nu mănânc, însă în casă, mai ales când e fimeia prezentă, parcă-s nemâncat de secole, nu mă pot sătura. E vina mea din cauza ei :))
Sper să n-o mai văd vreodată în fața ochilor, cel puțin așa cum e ea în mod natural: veșnic nefericită, nemulțumită, neînțeleasă, abuzivă, cu nevoie de control. Mă sufocă, mă usucă, albesc. Vreau în mijlocul pustiului, unde greierii mă vizitează și.. eventual.. un Om cu care să pot și să vrea.
Înțeleg cumva de ce o apărut homosexualitatea: e atât de greu să mulțumești o muiere care știe că nu-i ajunge și nu-i convine nimic niciodată.
Vreau să cunosc extratereștri, că de oameni sunt sătul. Vreau să iubesc o marțiancă – ceva, o muiere care se umezește doar la gândul că respiră, vreau un copil cu o femeie care știe să învețe să fie mamă.. să pot să vreau să îmi doresc să mut munții din loc pentru că am motive să fac asta.
Freau să fac fapte bune, frumoase și epice, dar nu pentru că o “adultă” se simte neimportantă și că are nevoie de validare că înseamnă ceva pizda ei.