..sau despre cum am trecut prin viață pe dos..
La început a fost nimicul. O greșală, o dorință neacceptată, a dus la nașterea unui idiot. Vrei – nu vrei, chiar și un idiot trezește minime instincte părintești în creatorii săi. C-o fi de la natură sau c-o fi de “ce-ar spune lumea”, idiotul trebuie să mănânce (să-i tacă fleanca) și să crească (dovada că a mâncat).
Primul copil e etalon; al doilea – Doamne-ajută!
De aici pornesc războaie: cine-a pus gura pe supt primul tinde să sugă în continuare.. restul e can-can.
Țin minte neașteptat de multe întâmplări din vremuri tulburi: gustul laptelui, gustul scandalului, gustul evadării.. de când eram în fașă. Fașa aia mult prea strânsă “că așa se face”.. Sânul ăla sărăcăcios – dovada rahitismului din piept.. Mai târziu amintirile s-au stocat sub formă de emoții, accesibile doar la nevoie și relatate, evacuate fără a le gândi.
Gândurile provoacă alte emoții și te blochezi în ele, ca o constipație ce se lasă cu dureri la eliberare.. așa că.. vedem ce iese.
Omul are datoria de a trăi, de a gusta toate etapele vieții cum îi vin, nu doar cum îi sunt impuse. Am un frate – legătură de sânge, nu manifestarea unui anumit tip de dragoste. Totul e comparație, cântărire de fapte și sentimente care atârnă greu în viețile noastre.
Când unul mănâncă bine și altul nu, se simte aiurea.
Când unul e liber la distracții și altul nu, se simte aiurea.
Când unul e iubit și altul nu.. se simte extrem de aiurea..
E OK, ai nevoie de dragoste de oriunde primești, ajungi s-o dai celui ce-ți dă. Așa am ajuns să iubesc animalele sălbatice, oamenii străini, orice handicap. Handicapul e manifestarea unei lipse de dragoste, sub orice formă.
A durat mult până să aflu măcar ora la care am fost născut.
A durat mult până să accept că exist pentru altul și nu invers.
A durat mult sau a durut.. e cam echivalent, că timpul până la acceptare se manifestă prin durere.
Mai am dureri, însă încep să le elimin căutând sursa lor, care e de cele mai multe ori din trecut – care poate fi al meu sau al ceror care mă iubesc (sau ar trebui s-o facă).
Zice în Biblie de întoarcerea fiului risipitor. Tot timpul am avut o problemă cu asta, pentru că lui i se întinde covorul roșu la intrare, bucate alese și atenție în speranța că se va întoarce și va rămâne. Problema-i cu covorul, că eu îl scutur și-l întind pentru ei, cu masa plină de bucate la care eu doar mă uit și cu atenția pe care o tânjesc – poate-o primesc cândva.
Sunt mare.. încă mai cresc.. încerc să rescriu istoria, cumva să nu se mai repete.
Ei sunt departe, eu sunt aproape, de data asta eu întind masa și covorul, însă atenția o canalizez celui apropiat.
Toți avem nevoie de asta, nu e exclusivitate.
