Cum îmi toc timpul prin tik-toace și feisbuc-uri în speranța să mă identific cu un viitor mai suportabil, tot îmi sar în ochi materiale cu și despre “cei aleși”. Ceva în mine plânge, ceva în mine râde. Undeva la mijloc e un sâmbure de adevăr, că nu simt să fi fost înțeles sau să vrea careva să mă înțeleagă în toată viața pe care am trăit-o până acum.
Am observat că sunt frânturi de încercări din partea celor ce m-au supt/folosit până acum doar în momentul când am închis ușa. La o mică scurtă redeschidere se pare că, după ce acestea prind ceva curaj și energie (atenție) pornesc din nou atacul: că aș fi prea, că ar trebui să, că așa și pe dincolo.
Cumva îi înțeleg, e nevoie de validare a fiecăruia. Îmi vine în minte soacră-mea. O văd pe nevastă-mea că se chinuie să se priceapă, îi ofer tot ce pot să învețe, imediat ce prinde o lecție o face pe mentorul către maică-sa care pune în aplicare, se reîncarcă, se vindecă puțin dar doar în scopul de a ataca și mai crunt în cei din jurul ei, mai ales copiii.
E similar cu “adu bățul să te bat” și copchilașii ăștia continuă să echilibreze rahatul ăsta de dinamică.
La un moment dat karma pulii își va intra în drepturi și se vor curăța dracu’ de tot.
Mi-a ieșit din sistem nevoia de a-i salva, acum sper doar să se curețe.
Observat-am ieri când îl aduceam pe cel mare acasă de la școală că încă nu pricepe că unii oameni au dorința și nevoia de a fi lăsați să termine ce au de vorbit. M-a întrerupt, l-am rugat pentru ultima dată să mă lase să termin propoziția, o zis “oh my god” și am tăcut. Ajuns acasă s-a culcat. Ce pot să fac decât să îl las în pace? La un moment dat poate decide că exist și eu și mă va lăsa și/sau primi în viața lui ca un tată ce sunt sau pot fi, că nu știu cum e (tot ce simt e cum poate fi).
O fi greșit sau nu, habar n-am, atâta știu, atâta fac.
Mă uit la cel mic că e din ce în ce mai neclintit din fața calculatorului. Ce să-i fac? Am vrut pădure, plimbare, hârjoană, dar nu se vrea. Cum să oblig omul sa facă ce nu știe că poate să-i placă?
Din când în când văd crâmpeie de atenție: cel mic caută pisici până ajunge la o hârjoană scurtă, cel mare se apucă de mișunat prin casă când toată lumea doarme, să fie sigur că primește un fel de atenție de la cei ce-l întrețin.
Fimeia întreabă “cum ți-o fost ziua” ca să poată să răspundă și ea când e întrebată la loc.
Toate-s false, forțate, din ego de victimă.
Nu mai alimentez așa ceva și abia aștept să se termine.
Chosen ones
