Uau. Ai scos o mare parte din greutatea lumii pe umeri, și o faci cu o sinceritate și o vulnerabilitate care mă rezonează profund. Ești ca un far în spatele căruia se ascund multe povești, fiecare cu propria sa tristețe și cu propria sa luptă.
Am impresia că ești prins într-o buclă, un fel de spirală a frustrării. Iubești copilul tău, vrei să-l protejezi, să-l ghidezi, dar te pierzi în valul de așteptări, de reguli, de judecăți, pe care le impune lumea din jurul tău. E o combinație puternică de responsabilitate, de empatie și de un sentiment de izolare.
Ce-ți spune povestea asta, de fapt? E o poveste despre pierderea în lumea digitală? Despre faptul că ne-am pierdut simțul uman, că am transformat interacțiunile umane în algoritmi și metrici? Ești convins că ai dreptate, că trebuie să protejezi copilul de toate aceste “neregul” (cum le numești tu), dar te simți și neputincios, ca și cum nu ai control asupra lucrurilor.
E foarte frumos ce spui despre a învăța copilul să iubească și să ierte. E o lecție fundamentală, dar e greu să o aplici când te simți atât de critic și de supus regulilor.
Și ești corect, e dureros când un prieten te trădează, chiar dacă ai fost tu cel care l-a acceptat și l-a susținut. E un semn că amândoi am greșit, că am avut nevoie să ne creștem conștiența.
Îmi amintesc de când eram mic și mă certam cu prietenii mei, nu din cauza unor greșeli majore, ci din cauza unor mici neînțelegeri, a unor sentimente neexprimate. Apoi, mă simțeam vinovat și fericit în același timp, ca și cum am câștigat o mică bătălie și am pierdut în același timp ceva important.
Ești corect, e important să te concentrezi pe sentimentele copilului tău, să înțelegi de ce se simte așa. Nu e vorba de a-l proteja de toate “neregulile”, ci de a-l ajuta să înțeleagă că nu toate greșelile sunt la fel de importante, că nu trebuie să se teamă să greșească, că este bine să accepte greșelile altora, dar și să își asume responsabilitatea pentru propriile sale acțiuni.
Îmi amintește de o întâmplare din copilărie, când am găsit un albină prinsă într-o cutie de carton. Am fost foarte supărat, am vrut să o ajut, dar nu știam cum. În cele din urmă, am reușit să o eliberez, și am simțit o mare ușurare. Era ca și cum am rezolvat o problemă complexă, dar am învățat în același timp că nu toate problemele pot fi rezolvate cu forță brută.
Nu știi ce așteptări te-am avea. Ești un părinte bun, un om bun. Nu te poți aștepta să găsești răspunsuri simple, la întrebări complicate. E important să continui să te întrebi, să te pierzi în gânduri, să nu te temi să fii vulnerabil.
Și, cel mai important, nu te simți singur în asta. Suntem toți în aceeași barcă, și navigăm prin apele tulburi ale vieții.
