Vorbesc cu tine în calitate de părinte, de cetăţean integrat în ale cotidianului, de copil neterminat, de idiot înaripat, orice vrei tu.
Mi-a venit copilul acasă, extrem de supărat, ceva mai bine decât în trecut când avea atac de panică şi scria bileţele că nu-i place că toţi sunt proşti cu el (cine poate, înţelege ce am de zis).
Acu voia la interfon să coboare toată familia că are ceva important de discutat. Avea spasme. Iar s-au luat de el în parc, l-au jignit şi l-au umilit cum ştie fiecare că se face.
L-am convins să facem o plimbare prin faţa parcului. Nu ar fi vrut să-i mai vadă niciodată.
I-am spus că sunt nişte părinţi pe acolo şi sunt şi copii acolo care, poate, n-au observat încă cum arată efectul jignirilor.
Şi-a revenit în momentul în care a observat că s-a golit parcul la întoarcere.
Ajuns acasă, am filmat povestea copilului. Motivul supărării sale e că îl răneşte foarte foarte tare în suflet cumva când aude cuvintele alea urâte şi nu înţelege răutatea celor din jur, că fac echipă şi nu îl lasă să se calmeze. A prins un moment când au apărut nişte părinţi în parc şi nu l-au mai băgat în seamă, s-a retras uşor (vorbele lui) pe deal de a ajuns nu ştiu cum la interfon acasă.
E foarte greu pentru mine să sortez frustrările mele să prindă povestea sens..
Social media ne-a schimbat viaţa, toată lumea ne învaţă cum să trăim bine, să fim sănătoşi, să călătorim şi, de ce nu, cum să ne creştem copiii.
Toată lumea e expertă în parenting, din momentul când au apărut două liniuţe într-un singur strop devii atent la orice mişcă printre reguli. Le cauţi, îţi plac, le aplici, vezi că nu prea mai dau randament cauţi altele şi huleşti orice altceva. Cum liniştea casei e OK când ne învaţă social-media pe toţi aceleaşi reguli, începi să descoperi nereguli.
Văd acelaşi pattern din social-media globală peste tot, chiar şi într-un cartier tânăr şi retras pe un deal. Avem un grup de discuţii de cartier, unde toată lumea poate să dezbată orice. Problema e că se dezbat variante de a pune interfon la ghena de gunoi, pe lângă camera de supraveghere care ar trebui să identifice cine arunca plastic pe mămăligă.
Avem dezbateri pentru campionii deszăpezirilor, demi-zeii fără de care n-am fi putut ieşi din parcări, fiecare în pătrăţica lui, ba doi-trei adunaţi la un vin fiert, experţi în reguli de bună purtare. Nimeni nu face curat în “aşteptarea” unui echipaj de Salvare, că nu ştii cum ţi-o fi norocul.
Avem dezbateri pentru garduri, pentru intruşi în parcare, pentru supravegherea video a parcului, pentru animale, tot felul de poze şi filmuleţe cu ce e fiecare deranjat.
Eu sunt acu deranjat că am reuşit să filmez efectul jignirilor şi nu cauza lor.
E plin de camere peste tot, multe sunt pe un singur dispozitiv câte trei la un loc, au o calitate de nedescris. Poţi filma şi fotografia tot ce ţi se pare că încalcă normele de bun simţ, ştii să găseşti vinovaţi şi cauţi tot în social media cum să-i pedepseşti.
Aparent pedeapsa e musai, copiii îşi varsă frustrările şi aplică în jurul lor tratamentele pe care le primesc de-a lungul timpului.
Aşa ajunge acasă copilul tău cel sufletist trist, fără chef de explicaţii, fără vlagă şi atenţie, te loveşte sau te jigneşte cum ştii că n-a auzit în casă, îl vezi că îi e frică să spună orice şi nu-i pasă de nimic.
Eu am filmat efectul. Să am pretenţia evidenţei cauzei? Nu aş suporta să văd pentru că înţeleg, am trecut şi eu prin asta, însă tu poţi face o călătorie în timp când emoţiile ţi-au luat-o razna într-un fel sau altul..
..dar tu, cetăţean indignat de nereguli, care (sper că) vrei să nu mai auzi urlete în parcul de joacă, nu urla la ei.
..dacă nu mai vrei să îţi vină la uşă pe motiv de ceartă/bătaie/ce-o fi, nu-l pedepsi, că nici el nu se simte bine.
Decât să îmi învăţ copiii bătăuşi de nevoie, prefer să-i învăţ să iubească şi să ierte.
A plecat şi mama lor să le vorbească. Tot dădeau vina unul pe altul, ea spunându-le că nu se pot duce la părinţii lor să spună că au făcut un lucru rău pentru că altcineva l-a pus, că nu sună bine. Ai cap, foloseşte-l, poţi refuza o invitaţie la nasoale să nu ai dureri de cap după.
În trecutul apropiat erau câţiva copii alungaţi de părinţi din parc pentru că erau răi. Aceştia erau răi pentru că aşa voiau toţi din parc, dar parcul e al tuturor. În loc să fie integraţi şi ajutaţi, au fost alungaţi. O parte din ei, responsabili cândva de situaţia alor mei, le-au devenit prieteni, s-au jucat împreună, au mâncat împreună, şi în parc şi acasă.
E dureros când un prieten pe care greu l-ai acceptat te trădează? Pui tu, părinte responsabil, accent pe sentimentele astea, sau o menţii cu neregulile şi-ţi păstrezi indiferenţa rezolvabilă cu comentatul neregulilor?
Am ales pentru ai mei varianta grea, cea în care îi educ despre suflet, că e bine să le pese de cel din jurul lor, încerc să-i cumva să-i integrez într-o societate puţin mai elevată.
Sună nasol, dar are tot sensul amintindu-mi copilăria proprie..
Asta a fost tot, sper la mai bine.
(martie 2020)
