Bălan
.. a fost primul câine din viaţa mea, ultimul din viaţa bunicului; bătrân, alb, fără pete, ciunţit de ureche, de coadă şi un ochi. Nici cu auzul nu stătea prea bine, insă imi dădea impresia că citeşte gândurile.
Peticel
.. a venit în viaţa mea fricos, terorizat, traumatizat, fără o ureche şi fără coadă.
Era o seară urâtă de toamnă târzie, el stătea mic, în dureri, la poartă. Schelălăia lipsit de vlagă că nu se putea mişca să-şi lingă rănile, stând neputincios în noroi, bătut de stăpâni, de soartă şi de vânt.
L-am ridicat de unde stătea şi l-am adăpostit într-un hambar de-al tatălui meu, un spaţiu de depozitat tot felul de chestii de care nu era nevoie în acel sezon. I-am făcut culcuş moale şi călduros din talaş şi rumeguş uscat, l-am alintat, i-am şoptit să păstreze liniştea, ceva lapte de băut şi l-am lăsat în voia sorţii.
L-am lăsat acolo şi nu l-am mai vizitat, să nu pară suspecta vizita mea în acel hambar şi, de ce nu, să nu mă ataşez.. A fost găsit de tata şi alungat. Am aflat asta mai târziu, pentru că a doua zi l-am găsit, ceva mai bine, pe treapta de sub uşă, de era cât pe ce să-l calc. De data asta nu mai micţiona de frică. Eu mă uitam ba la el, ba la tata şi nu puteam spune mare lucru; tata a înţeles şi i-a permis să stea cu noi, cu condiţia să nu mănânce păsări.
Era o corcitură extrem de simpatică între un dalmaţian şi ceva ce semăna cu sămânţa lui Bălan: agil, cu picioare sprintene, spate lat şi muşchi extrem de frumos definiţi. A mâncat la viaţa lui câteva pisici, a măcelărit alte câteva, nici una de-a noastră sau a vecinilor. Pe acelaşi sistem al abandonării lui de când era mic, probabil că s-a gândit că n-au şansă la dragoste şi le-a curmat durerea.
A prins iepuri, schelălăia când îi alerga de parcă iepurii se lăsau prinşi numai să nu-l mai audă. A prins jderi, şobolani, tot felul de orătănii.
A muşcat tot felul de suflete “colorate”, sărind frumos peste poarta de un metru jumătate fix de unde mirosea a putred, de mulţi ne ocoleau poarta până să apuce să-şi ceară scuze de la el.
Şi el parcă citea gânduri, a adus acasă seu de oaie când tata avea nevoie. A furat de la ciobani câteva borcane pe care ni le-a lăsat pe prag linse pe jumătate. Seul e foarte bun la prelucrat metalul şi la hidroizolat încălţăminte (în cazul nostru).
Peticel mi-a fost pereche până l-am părăsit.
Mă aştepta oricând, mă găsea oriunde, era alături de mine peste tot, a fost bucuria vieţii mele şi cel mai bun prieten.
Am mai avut animale, pe toate le-am iubit, însă Peticel m-a învăţat cum. El mi-a arătat puterea unui zâmbet, importanţa calităţii unei îmbrăţişări, splendoarea alergatului în dimineţile cu rouă.
Tot el mi-a arătat cum să iubesc oamenii. Faptul că tata era maistrul satului ne umplea curtea cu tot felul de oameni, inclusiv pe cei care, l-au ciunţit, schingiuit şi alungat de la casa lor pentru un ou cald pe lângă mămăliga rece şi uscată aruncată de peste gard la marginea lesei scurte. Îi privea cu smerenie şi demnitate, lăsându-mă să-i înţeleg suferinţa, însă se ţinea tare să nu mă întristez. I-a privit aşa de multe ori, mulţi ani la rând. M-a învăţat să-i înţeleg, până la urmă eu judecam ignoranţa omului de lângă mine, uitând să mă bucur, totuşi, ca îl vad. Ciotul de coadă al lui Peticel se zbătea de dor, parcă ar fi vrut să fie apreciat de foştii stăpâni pentru ce a devenit.
A fost.
Bestia..
..a rămas în grija ei. Nu am putut să-mi iau rămas bun de la el. La final de liceu, ştiam că va trebui să stea cu ea.
Acea bestie mă obliga să ţin sacul pentru orice pisică rătăcită pe la casa noastră. Iniţial le sechestra cu zilele pentru nişte şoareci închipuiţi, apoi o nenorocea şi ma punea să asist. Presupun că asta încerca Peticel să evite fugărind orice pisică străină.
A otrăvit mulţi câini, pe el n-a reuşit. Laptele şi o mângâiere fac minuni în detoxifierea unui suflet ars pe dinăuntru.
Am aflat prin multe guri, de la părinţi, că tot ce am avut pe lângă casă s-a evaporat. De el nu spunea nimeni nimic, însă chinul se vedea pe faţa lor.
A fost tăiat cu coasa. S-a luptat cu durerea singur. A stat în lanţ cu o mare bucată de pulpă atârnând pe lângă corp cam două săptămâni, în cuşca lui din faţa casei bestiei.
Multă lume l-a văzut, mulţi au plâns şi suspinat, mulţi care l-au cunoscut au asistat la execuţia lentă de sub ochii babei mele.
Soarta
..face că nu mi-am îngropat prietenul, dar am asistat la îngropatul babei. Dorinţa ei a fost îndeplinită: să moară sătulă, că aşa-mi răspundea când o întrebam de ce “nu posteşte”, aşezată lângă bunicul de doi preoţi tinerei.
Parcă-mi făcea cu ochiul Bălan cel chior al lui tataia (că înţelesesem că bunicul i-a scos ochiul ca lecţie în faţa babei); parcă-l vedeam şi şmecheroiul de Peticel umil, trist şi semeţ la capul crucii când mamaia mea s-a gândit să prindă viteză spre locul de veci şi să mai ia o gură de aer proaspăt la impact. Ce-i drept, se vedea pe ea cât e de sătulă.
Aceeaşi fiinţă pe care-o dădăceam zi de zi a făcut să dispară şi Musafir, cel mai frumos motan văzut vreodată de mine cel puţin. L-am adus cu trenul dintr-un sat uitat de lume. Era splendoarea casei lor, mi l-au “cedat” privindu-mi lacrimile insistente de copil. Dupa aproape 30 de ani tot şi-l amintesc foştii stăpâni. Era un motan mare de tot, cu alb şi negru, perfect simetric. Înfăţişa un frac încheiat în doi năsturei pe burtică, labuţele albe de parcă avea mănuşi pufoase pe ele. Dirija toată curtea, avea o plăcere să prindă rândunele în zbor, pitit printre cartofi, în rest era cel mai leneş organism viu văzut vreodată.
Era aşa de frumos, că nu vă pot descrie. În lenea lui, numai ieşirea din umbră, în contact cu soarele amiezii, pica lemn de se auzea impactul.
De la el am învăţat să mă ascund “la vedere”, sa fiu neutru şi să alint. S-a jucat cu părul meu cum nu s-a jucat mama nici când aveam păduchi.
S-a întors acasă din câteva călatorii cu trenul, într-un sac legat la gură, ultima cred că i-a fost fatală. Convingerea mi-a fost că l-a eliminat pentru simplul fapt că ma jucam cu el în loc să-i fac treabă.
Am mai avut animale şi animăluţe, chiar şi o ciocârlie care mi-a dat lecţia vieţii că nu se ţine în colivie. Am şi acu, când sunt tată la rândul meu.
Cam terminasem cu studiile, mă plimbam o fată cum n-am mai văzut, traversam oraşul dinspre Cimitirul Evreiesc spre cartierul plin cu babe, am întalnit-o pe ea. Am adus-o acasă, pe drum o cârciumă i-a dat nume. MoJo era o splendoare de pisică cu ochi albaştri ce mă sorbea din priviri (probabil nu doar pe mine, dar nu-mi păsa).
Din ignoranţa colegilor de apartament, am pierdut-o. S-a întors fericită şi smotocită de a dat naştere la câteva alte splendori cu alură de nevăstuică.
Primul venit a fost el, cel special. Fiind primul, văzându-l cum arată, a uitat să-i mănânce placenta de pe năsuc, l-a lăsat deoparte şi s-a chinuit cu ceilalţi. Caţiva vii, câţiva nu, primul nu-mi inspira nimic.
L-am luat (după ce s-a liniştit MoJo) pe sufleţelul ăla mic de-l pierdeai în palmă. De mic ce era, a ieşit din burtă ca o caracatiţă, de unde şi unul din nume. I-am dat placenta la o parte, i-am suflat în botic, l-am frecat, l-am scuturat, s-a trezit!.. hrănit frumuşel cu seringuţa, a prins puteri, însă nu avea instincte de pisică. Cum pe ceilalţi frăţiori i-am dat la alte case primitoare, a rămas doar el cu mă-sa..
Despre el mai târziu, revenim la ea..
Mă iubea din cale-afară, câteodată îmi imaginam că e fetiţa mea, că aşa arată ochii fetelor când îşi privesc taţii. M-a ajutat să mă dezbăt în dimineaţa de dupa Rev-ul unde fusese Bolţ-ul (un joc cu alcool, mult alcool, la care îmi plăcea să pierd) care m-a făcut să-i cer mâna mamei copiilor mei. M-a lins în cap, pe faţă, m-a trezit frumos, ca din vis, să continui petrecerea.
Ne-am mai schimbat locaţia, din păcate cineva a lăsat-o să plece, fiind puţin emoţionată de noua locaţie şi vrând să cunoasca alţi motani. Nu s-a mai întors. Incă mă gandesc la ea, cred că e liberă şi alintată pe la vreo familie dezgheţată.
Am rămas cu el, care între timp a devenit Paraşută, zburând trei etaje fără să-i fie fatal.
A fost şi Mâţă-pe-Umăr, pentru că numai pe umerii oamenilor stătea, de puteai da şi cu aspiratorul, nu se dădea jos.
Era şi Mâţoc şi Caracatiţă. I-a cunoscut pe toţi din viaţa noastră, inclusiv pe cei doi băieţi pe care i-a suportat cu vitejie.
Sufleţelul ăsta, în afară de dormit şi mâncat, ştia doar să iubească şi să toarcă. Indiferent de câte ori îl alungai, îţi dormea pe cel mai înalt punct din pat (de obicei umeri). Rar se juca, dar atâta perseverenţă la iubit n-am mai văzut.
Intr-o perioadă, când erau copiii mici, a fost ignorat. A dat boala peste el; de Crăciun i-am adus un partener de viaţă să-i mai umplem zilele, s-a jucat cu el până s-a stins. Mult am plâns când l-am îngropat, cel mare m-a ajutat. Lipsa lui, dorul de el, ne-a unit mai mult, ne-a făcut conştienţi de sufletele de lângă noi şi am compensat cât am putut de mult cu golanul casei.
Miki (de la Michiduţă)
..un motan frumos de tot, negru-tăciune, cu blana mirifică, cu torsul fin, cu mieunat silenţios, ce mai.. perfect. E dragostea noastră, motiv de ceartă între noi fiind cu cine doarme Miki. Se juca frumos, facea nişte salturi de zici că-i Baghera din desene animate.
După ce Paraşută şi-a luat zborul, Miki a intrat intr-o depresie şi nu-l prea vedem jucându-se cum o făcea. A fost adusă acasă de copii o alta pisică, Pata, care semăna extrem de mult cu Caracatiţă la blăniţă, însă avea instincte de căţel. L-a terorizat pe Miki la fel cum l-a terorizat Miki pe Mâţă-pe-Umăr. Ea i-a fost biletul de ieşire afară, ea fiind un puiuţ de câteva luni născută afară. Le-am pus zgardă cu Miki şi Pata şi numerele de telefon şi le-am lăsat să se bucure de soare. S-au întors acasă de câteva ori, prinsesem cumva curaj că o vor face tot timpul, le-am dat zgarda jos.
Pata nu s-a mai întors, spre disperarea soţiei care-o îndrăgea peste măsura. Miki iese şi acu afară, cu zgarda la gât.
Locuim într-un cartier de blocuri (a se citi ghetouri) cocoţate până la jumătatea unui deal, înconjuraţi de foste vii pe care pasc capre, oi, vaci, cai, etc.
El stă lângă bloc, nu face mare lucru, doar observă şi, aparent, ne aşteaptă acasă. Recunoaşte maşina şi se face prezent.
E în floarea vârstei, masculinitatea îi e la locul ei, ne gândeam să-i dam o şansă.
Am auzit tot felul de plângeri de la vecini pentru tot felul de animale, însă nimic în faţă.
O plângere că-şi face nevoile pe proprietatea curată de sub geamul de la sufrageria individului, o altă plângere că stă pe un geam la baie la un demisol, nu că se răhăţeşte, ci că-i risc de stricat plasa de la geam.
Ale noastre au aproape 10 ani, s-a rupt rama la unele, dar plasa e întreagă.
Fiind pisică curată şi blândă, cred că-i relativ uşor să înţeleagă unde are voie şi unde nu, însă i-am restrâns libertatea din cauza vecinilor.
Stă de câteva zile în casă şi îl văd cum pândeşte uşa. Nu vrea tot timpul şi nu stă mult, e ca şi taximetriştii: ies doar la vreme bună de plimbat.
Tot din cauză de vecini am stricat un cuib de grauri de lânga evacuarea centralei termice. Se răhăţeau pe maşini şi pereţi, însă nu mă deranjau. Acu încă îi mai aud ciripind trişti că nu mai au culcuş.
Mă doare. Aparent orice iubesc dispare la un moment dat.
Mă gândeam să merg cu semnături prin cartier ca bilet de voie pentru Miki. Voiam să solicit oricărui vecin să voteze cele câteva ore de libertate ale unei pisici să guste soarele într-o zi frumoasă.. sau să propun o chetă de la sensibili să eutanasieze careva un suflet mic şi nevinovat.
Mă întreb: dacă ai copii şi te deranjează o pisică la geam, cum arată lecţiile despre suflet în casa ta?
Păn’la urmă.. cine sunt eu să judec?
De nu iubeşti şi-o bestie, nu-ţi meriţi liniştea, aşa că..
.. mă fac doar auzit ca MoJo în călduri;
.. îi iubesc necondiţionat caCaracatiţă;
.. mă retrag ca Musafir cel Sprinten;
.. pun o mână caldă pe Miki să-i alint durerea cum făcea Peticel cândva cu mine.
(martie 2021)
